Primul contact cu libertatea
La Podul Decebal, pe data de 16 decembrie 1989, bunica mea a prins curajul de a participa la revoluția ce îi chema pe timișoreni către libertate. Aici s-au întâlnit cele două povești: cea a familiei mele și cea a Revoluției de la Timișoara.
O vorbă spune că doar mâncând ți se face poftă cu adevărat. Pe 16 decembrie 1989, bunica mea, eroina mea, a gustat prima dată din libertate și atunci a prins poftă de mai mult.
Auzise că ar fi vorba de o revoluție. O revoltă împotriva comunismului, împotriva lui Ceaușescu, împotriva întunericului în care erau prinși... și a decis să exploreze. Împreună cu tatăl meu, care pe vremea aceea avea doar 14 ani, bunicul meu și Marian, un prieten de familie, a mers în Piața Traian. Milițieni sau securiști, cum le spune ea, împânzeau zona... Mergând spre Podul Decebal de astăzi, spre Băile Neptun, au avut parte de un mare șoc: pe lângă ei trecuse un tanc... bineînțeles că erau speriați și totuși, au mers înainte. Magazinul ce se afla lângă clădirea Băilor Neptun avea vitrina spartă, acesta fiind și motivul agitației milițienilor din jur. Puținele alimente ce se aflau în magazin era împrăștiate pe trotuar. Fără să fie văzută, la adăpostul întunericului și al agitației, familia mea a luat o sticlă de șampanie (bunicul meu zice că „Era mai mult un vin spumant!”). Așa, la vârsta adolescenței, a gustat pentru prima data și tata puțină șampanie.
Însă pericolul era peste tot în jur. Călăuziți de bunici, cei patru s-au întors acasă îngroziți de cele văzute. Milițienii erau pe urmele lor, fuseseră reperați în zona de scandal. Dar cu mult noroc, au reușit să ajungă acasă, teferi, nevătămați și cu dorința de libertate curgându-le prin vene, precum sângele cel dătător de viață...
Victor de la victorie
În ciuda tuturor eforturilor depuse de autorități, luptătorii nu știau decât un singur lucru când erau în fața Operei: își doresc victoria. Atâta hotărâre plutea în atmosfera din centru, că un bebeluș a primit un numele victorios...
Cu dorința de libertate curgându-le prin vene, bunicii mei au continuat să participe activ la revoluție. Tăierea porcului era un prilej de bucurie în familia mea, iar acum era mai și mai mare.
Răspândindu-se vorba despre revoluție, timișorenii începeau să se răzvrătească. Bunica mea mergea cu colegii de la muncă în centru, să protesteze. Și totuși, nu toți erau cu ei. Unii erau cu miliția. Frica le intrase în corp, le încuia sufletul cu lacăte și totuși, exista o cheiță... o cheiță salvatoare pe care o simțeau toți, în momentele în care strigau „Jos Ceaușescu! Jos comunismul!” Securiștii erau depășiți de situație. Și povestește a mea bunică cum au venit maramureșenii... îi aduseseră de la casele lor, să vină, să ajute să-i liniștească pe „huligani”, cum erau numiți luptătorii dreptății și ai vieții în acele zile de oroare. Și-au venit... cu clopurile lor tradiționale, cu o singură convingere în minte: timișorenii o luaseră razna de tot și trebuiau potoliți. Au abandonat-o repede. Când au văzut maramureșenii ce se întâmplă, s-au alăturat fără doar și poate „huliganilor”. La fel s-a întâmplat și cu oltenii. Pe ultimii veniți nici nu i-au mai lăsat să coboare din tren, văzând că ceilalți se alăturau luptătorilor pentru libertate.
Și totuși, de ce era o bucurie că se tăiase porcul fix în acea perioadă? Toți aduceau pe „front” tot ce li se părea mai util. Ai mei făceau sandvișuri, pentru a fi aduse în centru. Toată lumea se bucura de ele; mulți veniseră doar cu hainele de pe ei. Cu toții erau plini de speranță. Așa de încrezători și de dornici de luptă pentru libertate erau, că o femeie, care născuse acolo, în mijlocul ororilor, își numise pruncul Victor, de la victorie, convinsă că vor câștiga...
Strigând „Există Dumnezeu!”
Comuniștii nu acceptau ideea de religie, i se opuneau cu vehemență. Și totuși, la Timișoara, pe data de 20 decembrie 1989, la ora prânzului, în centru a răsunat: „Există Dumnezeu!”
Lupta a fost continuă. Nimeni nu se lăsa mai prejos. Nici securiștii, care încercau să ascundă toată agitația de restul țării, nici luptătorii pe care îi cinstim și prin acest proiect.
Începută la data de 16 decembrie 1989, într-o zi de sâmbătă, revolta Timișoarei a luat sfârșit pe data de 20 decembrie, într-o zi de miercuri. Oamenii continuau să lupte, încrezători că vor câștiga. Miliția nu se lăsa: împușca și aresta în stânga și-n dreapta, încercând să-i sperie pe acești „huligani”. Însă curajul invada mințile și inimile oamenilor, care nu mai știau decât un singur lucru: libertatea se apropia. O simțeau, o știau, o sperau. Și speranța, știm, moare ultima.
În jurul orei prânzului, din balconul Operei s-a anunțat... Timișoara e liberă! Urbea de pe Bega devenea primul oraș liber de comunism din România. În ciuda veștilor care ar fi trebuit să bucure lumea, toți erau încă speriați. Nu știau ce urma să se întâmple și, în ciuda curajului manifestat, necunoscutul încă îi speria.
Vremea în Timișoara în acele zile era plăcută, chiar dacă era decembrie. Era ușor înnorat în ziua în care speranța a înflorit în sufletele tuturor. În urma acestor vești, pe după crucea bisericii, se văzu o fărâmă de lumină... ieșea soarele... În acel moment, toți luptătorii au început să strige, în cor, bucuroși, plini de speranță și de credință: „Există Dumnezeu!”. După atâta timp, în care comuniștii interziceau religia, un semn atât de frumos și de divin avu darul să-i liniștească pe așa numiții „huligani”.
În momentul în care s-au ridicat rând pe rând, Bucureștiul, apoi restul orașelor, a fost clar. Toate sacrificiile, toate pierderile suferite nu au fost în zadar. Pe 25 decembrie 1989, România a devenit o țară liberă de comunism.